Cântec în noapte

Cântec în noapte

   Adâncă... Mare adâncă şi neagră a cerului. Doar luna, lacrimă de argint, uitată printre stânci, mai suflă lumină pe nişte valuri. E frig. Şi linişte. Un singur susur de cântec, emoţie dusă de vânt, alunecă pe razele reci ale lunii, apoi rătăceşte prin marea adâncă, neagră şi zbuciumată.

   Dintr-o casă mică se aud frânturile unei melodii de mult uitată. În cameră, o singură lumânare mai pâlpâie uşor, parcă de frică să nu tulbure liniştea nopţii şi sufletul cântecului.

   În mijlocul camerei, un pian de lemn negru. În faţa lui, un tânăr ce descifrează, la lumina palidă a lumânărilor, nişte note de pe partituri îngălbenite de vreme.

    Părul, miez de castană coaptă, îi atinge umerii. Ochii îi sunt cenuşii, precum cerul atunci când ninge. Buzele se destind într-un zâmbet jucăuş. Acum poate cânta toată melodia... A reuşit.

   Flacăra timidă a lumânării joacă în ochii lui. Luna tresare când prima clapă de fildeş a pianului e atinsă de degetul lung şi alb. Cântecul începe. Magia înconjoară şi tânărul, şi pianul, şi luna, şi noaptea...

   La început, melodia sună puternică, plină de furie. În ochii lui e furtună, degetele îi aleargă pe clape, părul mângâie lemnul negru. Îşi simte inima zbătându-se plăpând, încercând să ţină pasul cu îngerul ce insuflă pianului viaţă, emoţie, durere...

   Deodată, melodia devine liniştită. El...e liber. Acordurile line aleargă prin vânt, iar sufletul lui aleargă cu ele.

   Pleoapele se închid peste ochii cenuşii. Uşor, cu o mână, îşi dă la o parte părul din ochi, apoi degetele revin, dornice să atingă iar melodia. El nu mai există... Doar cântecul umple căsuţa în noapte. El trăieşte în el, prin el... şi uneori se pierde în el. Cântecul e mai sus decât îngerul care îl cântă...

   Ultimul sunet răsună până se afundă în valurile nopţii. Degetele albe se ridică de pe clape. Magia se sfârşeşte.

   Ochii pianistului se deschid, partiturile redevin obiecte, nu emoţii.

   O voce cristalină rupe tăcerea:

   - Cânţi ca un înger...

   - Nu, copilă, dar ,uneori, uit cum dulcele pian îţi poate scrie viaţa printre note...

   O lacrimă fierbinte sărută clapele albe şi reci...un cântec în noapte...

Roman Letiţia

Acelasi loc

Şi parcă ştiu acelaşi film,

Aceeaşi oră, acelaşi loc

Dar oare tu aştepti să vin,

Sau nu contează chiar deloc?...

Şi aşteptăm acelaşi lucru

Să vină în acelaşi loc

Ori un metrou, tramvai, maşină

Sau nu contează chiar deloc?!...

Cu ochii negri ca cenuşa,

Pe care îi străbate-un foc

Sau poate-albaştri ca branduşa -

Poate aşa-i al tău noroc….

Acelaşi loc unde cobori

Acelaşi rău blestem ceresc,

Iar tu nu îmi mai laşi in urmă

Decât un gând, că te iubesc…

                                                                                                                            Roman Letiţia cls a-IX-a U3

Viata este suma optiunilor noastre

Majoritatea oamenilor ar spune ca într-adevar viata este o sumă a tuturor optiunilor si alegerilor noastre, dar eu nu consider că acest citat este adevărat întru totul, bineînteles, existand argumente şi pro şi contra, acestea ţinand de civilizaţie, etnie si altele.

    Voi începe spunand de ce sunt de acord cu el: fiindcă da, fiecare om are dreptul la opinii şi alegeri şi îşi construieşte viaţa cu propriile maini, aşa cum o doreşte el insuşi. Nu este vorba de destin, aşa cum mulţi tind să spună, de cele mai multe ori trebuie să te bazezi pe tine şi pe propriile decizii, aşa ajungand să iţi clădeşti un viitor, o viaţă.

    Dar  -pentru că trebuie să existe si acest „dar”- , în primul rand, dacă se intamplă  un accident, ceva grav ce nu Noi am vrut sa se intample, atunci nu mai putem spune ca suntem stăpani pe viaţa, că o deţinem, deoarece nu este aşa. Acelaşi lucru îl putem afirma şi pentru cazurile din alte ţari cu alte etnii, unde se obişnuieşte ca familia să te păzească, să te pună să te mariţi cu un om deja ales şi să nu te lase să ai o viaţă proprie. De multe ori suntem surprinşi să vedem cat de mici şi neînsemnaţi suntem in faţa naturii şi a vieţii. Şi, mai mereu nu putem să o controlam, nu mai este opţiunea noastră. În cele din urmă putem să ne intrebam un singur lucru: „Oare atunci cand ne-am născut a fost opţiunea noastră?” Nu, nu a fost. A fost a altcuiva, a unei forte mai presus de noi, sau pur şi simplu a ciclului vieţii. Dar noi nu am avut nici un cuvant de spus, si nici familia sau anii copilăriei nu i-am putut alege sau controla.

    În concluzie, nu sunt de acord cu citatul „Viaţa este suma opţiunilor noastre” decat în mica parte şi  cred că un semn de intrebare va exista în continuare la intrebarea daca este intr-adevar adevărat sau nu, deşi totuşi, părerile sunt impărţite.

Raluca Popescu, cls a XU3